Dar

Mur

de la Ana-cu-părul-lung*

primită azi, 18 mărțișor

a anului de grație

două mii zece




*imagine creată de Ana-Maria Rădulea

Cânt (a treia şi ultima parte)

Şi cum mergea, cu toiagul bâjbâia, cu grijă păşea acolo doar unde lemnul piatră întâlnea. Şi merse, merse, prin apă-ntunecată din viaţă plecată. Şi dintr-o dată mâna-i biată într-un spin se-mpunse, la mur ajunse. Îngenuncheat, fiul de-mpărat prinse-a mângâia murul ce-l tăia. Cu suspin plângea de mâna ce-l durea, de dor ce-l chinuia, de viaţă ce-l uita. Cu o ultimă suflare, i se-ntinse murului la picioare, cu ochiul la rădăcină, cu lacrima la tulpină.
- Fecior de împărat, de ce n-ai ascultat? Aşa, în apă moartă ai umblat, cu-al tău sânge sărat tu m-ai sărutat. Fecior de împărat, cu chipul luminat, acuma lacu-l voi sorbi, duh de viaţă-ţi voi şopti.
Şi murul prinse-a înmuguri, apoi a înlori, şi-apoi a pârgui. Şi apa o-nghiţi în fructe negre, în frunze de trist verde. Și-n marea scobitură murul se ivi din negură, ținând sub subțiori feciorul fără de fiori. Cântec duios, cântec de jale, răsună în vale, când fată-n mândru strai, cu păr bălai, cu pas ușor și chip de dor, veni alene-n locușor. Și prinse a sufla cu aer blând pe chipul plăpând al feciorului de crai plecat din trai, și-n mâini îi picură din pleoapă apă vie și curată, apă dragă și sărată. Rana i se-nchise, ochiu-i se deschise și fiu de împărat luă suflu-n piept și se nălță deștept.
Cu privire nouă se scutură de rouă și-n palmă plină prinse-a murului lumină.
- Tânăr împărat, de-acuma eşti chemat de-al tău tată la palat. Tare îţi mai duce dorul, tare-şi plânge odorul. Că de când tu te-ai plecat el a stat tot supărat. Şi linişte nu va cunoaşte pân' ce te va recunoaşte, şi va prinde iar nădejde c-a sa împărăţie are să-ţi rămână ţie. Mergi, dară, tânăr împărat, la al tău palat, soarele-ţi fie cunună şi judecata bună, mergi de vieţuieşte înţelepţeşte, mergi cu bucurie şi mărinimie, mergi dară tu întreg, cu aripi de melec.
Îl privi fata-n scânteiere, plină de mângâiere.
- Şi tu?...
Dar ea nu mai fu.
În loc de ea - doar murul ce creştea. Şi unde tânărul păşi, acolo şi murul veni, cu rugi deşi şi vrejuri în vârtej. Unde tânărul urca, şi murul se căţăra, unde el călca murul de pământ se agăţa. Când tânărul din vale ieşi, murul se opri. Cu mii de ochi şi mii de buze, murul spuse:
- De vrei şi mâine să mă ştii, să vii cu pirostrii.
Tânărul zâmbi şi spuse drag:
- Voi veni.
Şi tânăr împărat cu chipul luminat, o porni înspre palat. Acolo tatăl îşi bucură şi sincer se jură s-aducă în împărăţie mare luminăţie.
Şi a doua zi, fiul cel bălai luă cu el mare alai spre murul cel lai. Şi-aduse şi cunune farmec să adune, murul să îmbune.
Şi cum dădu de vale, iată că-n cale stătea fată cu păr bălai, în mândru strai, cu pas uşor şi-obraz de bujor.
- Tânără crăiasă, hai de-mi fii mireasă. Lasă murul cel spinos şi primeşte-al meu prinos. Vin la tine-ntreg, cu aripi de melec.
Şi mândra fată se legă, şi de mur se lepădă.
Zi frumoasă, zi aleasă, zi cu soare, zi de sărbătoare, zi lungă să ajungă de azi până-n vecie, din negură-n minunăţie.

Cânt (a doua parte)

Și iată că-ntr-o zi frumoasă, zi blândă de mai, zi cu trist cântec de nai, veni o fată-n mândru strai, cu pas ușor și chip de dor. Și se duse la-mpărat cu cuget drept să-i dea de sfat.
- Mărite, luminate, fiul tău bălai nu-i demn de a fi crai!
- Ce grăiești, nebună?!
- Adevăr, și nu minciună. Boala-i nu va trece pân' ce sare rece nu va da de drag murului sărac.
Atâta spuse, și se duse.
Mare împărat, tare supărat, luă cu sine un toiag pentru fiul cel beteag.
- Scoală, măi, flăcău, și mergi de-mpacă duhul rău. Ia toiagul cu tine, că are să-ți prindă bine. Mergi de cată murul, să te-ajute Bunul!
Fiu de împărat, cu sufletu-ncărcat, fiu de lună, cu lacrimi în cunună, fiu de crai, cu chipul lai, se sprijini-n toiag și o luă pribeag spre pădurea de pini să caute ai murului spini. Și iată că ajunge, măre, la grui - dar ia-l de unde nu-i! Ci-n locul lui - un lac albăstrui. Și feciorul lung se tângui de nenorocul ce-l năpăstui. Cum să găsească murul rău fără să se-nece-n tău?! Și istovit se prăbuși pe malul apei cenușii.
Și cum stătea slăbit, de viață ostenit, iată că-n nămol simți un pas domol.
- De vrei și mâine să mai fii, să faci precum te-oi povățui!
Speriat nevoie mare, flăcăul se ridică-n picioare. Și-n fața lui, mândrețea soarelui: o fată-n mândru strai, cu păr bălai, cu pas ușor și chip de dor.
- Nu-s piază rea. Și fața ei zâmbea.
- În tărie să pășești, și drumu' ai să găsești. În toiag să te încrezi, că te va ajuta să vezi. De la el să nu te-abați, fundul apei când îl străbați. Și vei da de mur în adânc, colo unde nu ajunge soare blând. Cu mâinile s-alini murul plin de spini. Și la rădăcina lui să-ți așezi moalele capului. Nemișcat să stai până ce va prinde grai.
- Să stau nemișcat pe fundul unui lac?!
Dar doar ce clipi, că fata și pieri!
Cu inima-nfricată, cu fruntea asudată, fecior de împărat, atât de mic la stat, intră-n tărie până la călcâie. De toiag se ținea, apa pân' la brâu îi ajungea. Cu aer în piept, intră în apă drept. Cu ochiul închis, făcu un pas făcu un pas retras. Cu ochiul deschis, privi cu saț al apei laț. Călcă 'nainte, în reci veșminte, călcă-n adânc, unde n-ajunge soare blând.

Cânt (prima parte)

A fost odat' un fiu de împărat, cu ochiul lai si păr bălai, fiu de nai, fiu de trai. Şi se duse, măre, într-o zi cu soare, plină de fuioare, fuioare de lumină, fuioare de pin, pe-un grui lin. Şi-acolo dete să se-ncete, să se-mbete cu mireasmă de bujor şi vânt uşor. Şi stete pe-ndelete, pân' ce-n jur, simţi în plete, răsări un mur.
Un mur!
Cu mii de ochi şi buze, murul spuse:
- De vrei şi mâine să mă afli, picură-ţi din ochi puţină sare pe-ale mele subţiori, să prind a face flori!
- De ce şi mâine te-aş afla?, şi fiu' de-mpărat, colea!
Dară murul tăcu şi noaptea se făcu.
Flăcăul se duse, flăcău cu fire laie, cu faţa bălaie.
A doua zi feciorul de-mpărat o luă din nou de la palat, şi merse, merse, pe aceeaşi cale ca mai 'nainte. Fiu de nai, fiu de trai. Şi iată c-ajunse iară pe grui lin dincolo de codru de pin. Şi se uită, şi căută, dară murul nicăiri. Fuse? Se duse! Mireasmă de bujor şi vânt uşor, feciorul stete să se-mbete. Nu prinse bine soarele a luneca, căci iată, iar simţi în plete cum în preajmă răsare-o iazmă. Cu inima sărită şi suflarea pripită, feciorul se dete îndărăt.
O iazmă!
Fără ochi şi fără buze, iazma plânse:
- De vrei şi mâine să mai fii, picură-ţi din mână strop de viaţă să-mi pot ieşi din ceaţă!
- Din ceaţă de vrei să-ţi ieşi, te jură că pe mine nu mă-nnegură!
- Nu-s eu piază rea, mă juruiesc.
Înfricat, feriorul de-mpărat îşi luă din nai o aşchie şi-n palmă şi-o prinse şi desprinse.
- Iată!
Dară iazma-l privi şi luna răsări. Şi iazma nu mai fu.
Trecu o zi, trecură două, trecură patruzeci şi nouă, şi fiul de-mpărat nu ieşea din palat. Cu ochi bălai şi chipul lai, fecior de crai se pierdea din plai. Fără leac şi fără pace, nica nu-i venea a face.
Şi mare împărat, văzând fecioru-nnegurat, dădu veste-n preajmă şi în depărtări, să vină doftori cu-alinări şi vraci cu iscusinţă să-nlăture a bolii biruinţă. Şi veniră mulţi cu multe leacuri şi păreri, dară fiul de-mpărat - tot tulburat. Legat la pat, carnea i se subţia şi ochii-i se stingea'.