Cânt (a treia şi ultima parte)

Şi cum mergea, cu toiagul bâjbâia, cu grijă păşea acolo doar unde lemnul piatră întâlnea. Şi merse, merse, prin apă-ntunecată din viaţă plecată. Şi dintr-o dată mâna-i biată într-un spin se-mpunse, la mur ajunse. Îngenuncheat, fiul de-mpărat prinse-a mângâia murul ce-l tăia. Cu suspin plângea de mâna ce-l durea, de dor ce-l chinuia, de viaţă ce-l uita. Cu o ultimă suflare, i se-ntinse murului la picioare, cu ochiul la rădăcină, cu lacrima la tulpină.
- Fecior de împărat, de ce n-ai ascultat? Aşa, în apă moartă ai umblat, cu-al tău sânge sărat tu m-ai sărutat. Fecior de împărat, cu chipul luminat, acuma lacu-l voi sorbi, duh de viaţă-ţi voi şopti.
Şi murul prinse-a înmuguri, apoi a înlori, şi-apoi a pârgui. Şi apa o-nghiţi în fructe negre, în frunze de trist verde. Și-n marea scobitură murul se ivi din negură, ținând sub subțiori feciorul fără de fiori. Cântec duios, cântec de jale, răsună în vale, când fată-n mândru strai, cu păr bălai, cu pas ușor și chip de dor, veni alene-n locușor. Și prinse a sufla cu aer blând pe chipul plăpând al feciorului de crai plecat din trai, și-n mâini îi picură din pleoapă apă vie și curată, apă dragă și sărată. Rana i se-nchise, ochiu-i se deschise și fiu de împărat luă suflu-n piept și se nălță deștept.
Cu privire nouă se scutură de rouă și-n palmă plină prinse-a murului lumină.
- Tânăr împărat, de-acuma eşti chemat de-al tău tată la palat. Tare îţi mai duce dorul, tare-şi plânge odorul. Că de când tu te-ai plecat el a stat tot supărat. Şi linişte nu va cunoaşte pân' ce te va recunoaşte, şi va prinde iar nădejde c-a sa împărăţie are să-ţi rămână ţie. Mergi, dară, tânăr împărat, la al tău palat, soarele-ţi fie cunună şi judecata bună, mergi de vieţuieşte înţelepţeşte, mergi cu bucurie şi mărinimie, mergi dară tu întreg, cu aripi de melec.
Îl privi fata-n scânteiere, plină de mângâiere.
- Şi tu?...
Dar ea nu mai fu.
În loc de ea - doar murul ce creştea. Şi unde tânărul păşi, acolo şi murul veni, cu rugi deşi şi vrejuri în vârtej. Unde tânărul urca, şi murul se căţăra, unde el călca murul de pământ se agăţa. Când tânărul din vale ieşi, murul se opri. Cu mii de ochi şi mii de buze, murul spuse:
- De vrei şi mâine să mă ştii, să vii cu pirostrii.
Tânărul zâmbi şi spuse drag:
- Voi veni.
Şi tânăr împărat cu chipul luminat, o porni înspre palat. Acolo tatăl îşi bucură şi sincer se jură s-aducă în împărăţie mare luminăţie.
Şi a doua zi, fiul cel bălai luă cu el mare alai spre murul cel lai. Şi-aduse şi cunune farmec să adune, murul să îmbune.
Şi cum dădu de vale, iată că-n cale stătea fată cu păr bălai, în mândru strai, cu pas uşor şi-obraz de bujor.
- Tânără crăiasă, hai de-mi fii mireasă. Lasă murul cel spinos şi primeşte-al meu prinos. Vin la tine-ntreg, cu aripi de melec.
Şi mândra fată se legă, şi de mur se lepădă.
Zi frumoasă, zi aleasă, zi cu soare, zi de sărbătoare, zi lungă să ajungă de azi până-n vecie, din negură-n minunăţie.